Adriana Petrescu

De ce-urile infidelitatii

De ce-urile INFIDELITĂȚII

       ...infidelitatea , ca si stare de fapt a vietii de cuplu, are la baza o sumedenie de cauze si o mie de fete care mai de care mai ...

Observ, uitandu-ma din cand in cand la criteriile de cautare folosite de persoanele interesate de autocunoastere, o preocupare constanta pentru a identifica motivele care stau la baza infidelitatii in cupluri si v-as propune astazi sa exploram acest subiect impreuna. Practic, mi-as dori sa va prezint, in limita spatiului si a timpului disponibil, ca infidelitatea – ca si stare de fapt a vietii de cuplu – are la baza o sumedenie de cauze si o mie de fete care mai de care mai difuza si de neinteles.

            Va intrebati probabil ce poate fi atat de complex in a-ti insela partenerul de cuplu?  Poate ca nimic – daca ne concentram doar asupra efectului. Si atunci de ce acesta preocupare pentru a afla ce anume l-a impins pe cel de langa noi in bratele altcuiva?

            Vreau sa subliniez intai de toate faptul ca, desi am auzit frecvent expresia: “totul era perfect, si eram fericiti daca nu m-ar fi inselat”, infidelitatea reprezinta in esenta un mesaj adresat partenerului din care acesta ar trebui sa inteleaga ca viata cuplului nu este deloc atat de roz pe cat credea.

In momentul in care infidelitatea este descoperita paleta de emotii devine brusc plina de tot felul de culori reci, terne… Initial, se poate observa furia, tristetea si sentimentul de pierdere pentru ca, mai apoi sa apara dorinta de razbunare precum si intrebarile de genul “cu ce am gresit” si/sau “de ce tocmai eu sa fiu inselat/a”. In final, majoritatea celor care sunt victime ale infidelitatii incep sa caute motivul pentru care au fost inselate. Sa incepem!

            Primul motiv: dorinta de a pune capat unei relatii nefericite.

            Exista persoane – barbati si femei deopotriva – care nu au curajul de a spune lucrurilor pe nume, se tem atat de tare de reactia celuilalt sau nu au suficienta incredere ca ar putea sa reziste rugamintilor partenerilor de a ramane in relatie incat aleg sa-si asume mai degraba rolul de “vinovat” in procesul de destructurare a cuplului. Practic, el realizeaza ca lucrurile nu mai merg – refuza sa se mai imbate cu apa de la izvor – si ii ofera partenerului motivul oficial pentru a pune capat relatiei. Sa nu va imaginati ca sugerez faptul ca ar trebui sa ridicam o statuie unui astfel de “martir” dar nici nu putem nega o realitate.

Travaliul  pierderii este mai usor atunci cand esti anuntat: “te parasesc pentru ca nu mai sunt fericit/a alaturi de tine” in loc de: “te parasesc pentru ca am gasit pe altcineva care ma face fericit/a”, in contextul in care cea de-a doua expresie este un cocktail non-alcoolic pe baza de matraguna cu efect de lunga durata asupra fostului partener care-i demoleaza disponibilitatea de a-si asuma riscul implicarii intr-o relatie viitoare.

            Al doilea motiv: nevoia de razbunare

            O astfel de situatie o putem intalni in doua ipostaze diferite: cand partenerul a fost deja infidel sau cand se urmareste ranirea profunda a orgoliul acestuia. In prima varianta, partenerii incearca cumva sa “egalizeze scorul” pentru a putea merge mai departe, pentru a uita de resentimente si a inceta sa-si devalorizeze partenerul. In cea de-a doua lucrurile stau usor diferit pentru ca, desi motivul real este razbunarea se poate observa cu usurinta influenta “normelor sociale” perpetuate de-a lungul timpului (el betiv, ea tarfa) – “daca el bea de stinge, eu ce sa fac, nu este normal sa caut un pic de afectiune in bratele altcuiva? El ma inseala cu sticla, eu cu prietenul lui de pahar”.  Curios sau nu, genul acesta de infidelitate nu este ascuns fata de partener fiind chiar un motiv de mandrie: “ti-ai imaginat ca eu nu pot sa te insel ?”

Evident, putem lasa mintea sa zburde liber printre posibilele replici: “si, daca esti interesat/a nu m-am incurcat cu cine mi-a iesit in cale, asa cum ai facut tu! Nici macar nu ai idee cat iti este de superior/superioara!”

            Al treilea motiv: “profetiile” nascute din gelozie

            Folosirea in exces a predictiilor-acuze de genul “stiu ca o sa ma inseli”, “la un moment dat, toate/toti isi inseala partenerul/a”(credinta irationala), au ca efect tensionarea relatiei si, in final, conduc catre zona care se dorea a fi evitata – infidelitatea. Partenerilor nu le este deloc confortabil sa traiasca permanent, pe de-o parte teama provocata de posibilitatea de a fi tradat de partener iar de cealalta parte cenzura autoimpusa pentru a nu-i da celuilalt motive sa acuze. In final unul cedeaza, de obicei al doilea!

In urma cu ceva timp o clienta a intrat in cabinet si mi-a spus, fara nicio alta introducere “Am facut-o! Acum este liber sa ma acuze si chiar sa ma si bata, ca este indreptatit !” Am inteles rapid ce anume facuse – imi amintesc ca plangea si spunea ca acum nu o s-o mai doara atunci cand el o sa-i strige in gura mare: “Esti o curva!”

            Al patrulea motiv: nevoia de a reveni in centru atentiei partenerului

Pare paradoxal motivul, nu-i asa? Si totusi este cat se poate de real ! Sunt casnicii in care viata de cuplu devine atat de anosta si de monotona incat unul dintre parteneri “cauta” un stop de varietate in compania altcuiva. De ce asa? Pentru ca ori de cate ori a incercat sa discute cu partenerul sau, infidelul s-a izbit de un zid de beton inalt de 100 de metri. De-a lungul timpului a tot incercat sa se catere pe zid, dar cum era neted, a tot alunecat si s-a trezit de fiecare data la baza. De cele mai multe ori acest tip de aventura se rezuma la relatii de tip platonic, infidelul “avand grija” sa “presare dovezile tradarii” in calea partenerului pentru ca acesta sa reactioneze,  sa ofere un tip diferit de raspuns decat cel pe care era obisnuit sa-l dea – indiferenta.

            Nu ultimul motiv dar la fel de important: nevoia unei “trape” de eliberare a frustrarilor din cuplu

            Ce inseamna asta? Va rog sa va imaginati ca priviti lumea printr-o luneta pe care nu o puteti deplasa in nicio directie. Ce observati? Ca puteti vedea ce se intampla doar intr-un spatiu relativ rastrans. Cam asa se intampla si in acest caz. Mai exact, in cuplu exista tensiuni vechi care afecteaza stabilitatea acestuia (ex. probleme financiare, conflictele frecvente, presiunile/implicarea parintilor in viata partenerilor), insa existenta acestora este negata, sotii preferand sa-si concentreze atentia strict asupra infidelitatii ca principala cauza a disfunctionalitatilor. In unele cazuri parteneri stiu de existenta triunghiului conjugal, dar refuza sa recunoasca oficial acest lucru pentru ca le convine sa atribuie responsabilitatea neintelegerilor dintre ei unei persoane din afara cercului. “Confortul” emotional pe care il asigura infidelitatea in cazul de fata garanteaza “longevitatea” relatiei partener de cuplu-amant/a. Curios este faptul ca, in majoritatea cazurilor, aceasta din urma este cea care dezvaluie infidelitatea atunci realizeaza ca viata ei se bazeaza pe un sir lung de promisiuni (“o sa divortez”, “am sa ma mut cu tine”, “o sa ne casatorim”), niciodata onorate.         

Ce se intampla atunci cu cei doi soti? Oh! Daca ar fi sa folosesc o metafora as spune ca avem de-a face cu o adevarata viitura care antreneaza toate tensiunile negate anterior plus durerea provocata de infidelitate.

            Desigur, exista si situatia in care relatia infidela ramane secreta. Pentru partenerul infidel acesta ofera cadrul ideal pentru a se detensiona, pentru a uita de problemele cu care se confrunta acasa. Spre deosebire de prima situatie, de acesta data “tradatorul” invoca tot soiul de motive pentru care nu-si poate parasi partenerul (cel mai des invocate fiind “binele copiilor” sau “boala” de care sufera sotul/sotia). Ce nu se cunoaste este ca, in timp ce va “astepta cuminte” si va continua sa spere intr-o oficializare a relatiei, amantul/amanta “ajuta” indirect la mentinerea fragilului echilibrul al cuplului.   

            Mi-as dori ca in incheiere sa atrag atentia asupra “mutatiilor insidioase” suferite de relatiile extraconjugale adica la acele situatii in care motivul initial care a determinat infidelitatea a disparut, iar locul lui a fost luat de o emotie disfunctionala – frica intensa – adica de “ingredientul” principal al relatilor bazate pe santaj emotional. 

            Aveti grija de propria voastra fericire nu pasati aceasta sarcina altora!

 

psiholog Adriana  Petrescu

 

Egalul tau și proiecțiile lui

Egalul tau și proiectiile lui

Educatia “EGALULUI” este subnutrita, infecta, cu deficite grave in plan cognitiv, repetenta intr-un sistem lipsit de... 

         Azi traim vremuri noi, mereu in tendinte, fara abateri semnificative care sa conduca spre un declin al bunului mers, ne dam implicati in activitati socio profesionale, de cele mai multe ori altele decat cele ce ne apartin, accedem la statuturi de langa care sa nu ne mai vina a pleca sau in cel mai rau caz..la egalul unuia..numai pentru ca asa e la noi. Nu pot garanta ca ar fi un model preluat, dar unul bine implementat, da! Este unul in trend si extreme de cautat. Aprecierile niciodata nu sunt facute public (sursa anonima).
        S-a cam terminat cu veridicitatea, autenticitatea, dar mai ales cu calitatea. Ce atatea atribute pe criza asta? Astea au fost demult…odata cand functiile erau atatea cate trebuiau sa fie, cand erau ocupate de cei cu pregatire, initiative cu rezultate, bla, bla…nu ma bag in detalii, sunt altii care cunsoc mult mai bine decat mine problema. Astazi, educatia s-a simplificat: ne alocam “egalul” cu celalalt, indiferent de statut, varsta, sex, pregatire, profesie, etc. Avalansa de doritori in acest sens pare sa vina rapid spre orice Organizatie. Si asa ne trezim cu “egalul” langa noi intr-o ipostaza in care surprinderea ramane doar pentru nefericiti.
     “Egalul” da dovada de o inteligenta bine mascata cu prostia propriei experiente de Organizatie, dar mai ales, a lui, ca individ. “Egalul” te tutuie (obligatoriu, el nu cunoaste alta forma de adresare), nu are baza unei educatii ce ar trebui sa se incadreze in parametrii normali, educatia “EGALULUI” este subnutrita, infecta, cu deficite grave in plan cognitiv, repetenta intr-un sistem lipsit de echivalari. Apoi, el iti ordona, iti traseaza sarcini, iti explica aproape deloc ce nu trebuie sa mai faci, chiar daca scara ierarhica arata invers in organigrama Organizatiei.
      Partea cea mai grea pare sa fie, cum spuneam, la nivel cognitiv. Aici apar proiectiile, care din pacate nu au o constanta in derulare, cresc intens la inceput, apoi dispar, dupa care reapar intr-o forma incredibila care ar detrona cu siguranta box office-ul lui “Harry Potter”. Trebuie sa le iei ca atare, ca doar e “egalul” tau si oricand te poti identifica cu el, sau mai rau, ii poti lua locul propriului “egal”.  Ce mai paradox…ca atatea altele. Ce mai conteaza? E doar un aspect din viata “trendi-flendi” ce curge nestingherit, cu sau fara criza, un alt episod ce nu afecteaza prea mult nici-un sistem, ca.. vorba romanului: asta e tara tuturor posibilitatilor!

psiholog Valentina Rotaru

 

Șapte jocuri de putere și-o nefericire

Șapte jocuri de putere și-o nefericire

     Jocurile de putere reprezinta comportamente manipulative care au ca scop crearea si mentinerea unei pozitii...

Deseori m-am referit in articolele anterioare la notiunea de “putere” in cuplul dar n-am intrat niciodata in detalii. Este momentul sa va explic ce se intelege prin acesta notiune si care sunt “mecanismele” prin care se exercita puterea in relatiile interumane, in general, si in cele conjugale, in special. Nu mi-am propus sa trec in revista toata paleta de jocuri de putere insa o sa le prezint pe cele mai frecvent intalnite in viata de zi cu zi. Probabil, o sa admiteti ca v-ati folosit de ele sau o sa le identificati pe cele utilizate de ceilalti in relatiile curente sau anterioare. Nu intrati in panica, doar constientizati-le si reflectati asupra impactului pe care l-au avut asupra dumneavoastra pentru ca, apoi, sa incercati sa le izolati sau sa evitati sa intrati in relatii bazate pe jocuri de putere.

Jocurile de putere sunt comportamente manipulative care au ca scop crearea si mentinerea unei pozitii de inegalitate intre partenerii cuplului pentru a putea astfel obtine puterea (controlul). O sa spuneti probabil ca glumesc si ca nu exista nimeni care sa isi doresca asta (pornind de la premisa ca atunci cand intri intr-o relatie nu te gandesti ca tu esti mai puternic iar celalalt este slab sau ca tu trebuie sa fii seful iar partenerul tau subordonatul). Sunt de acord cu acest lucru, dar  realitatea este cu totul diferita …   

Vreau sa subliniez ca jocurile de putere mascheaza temeri inconstiente sau indoieli personale (pe cere le reprimam), din care ambii parteneri au “beneficii” – cel care le initiaza urmareste sa-l plaseze pe celalalt in pozitia de victima pentru a putea sa-l salveze sau sa-l pedepseasca (“Ce te-ai face fara mine”? / “Din cauza ta si a incompetentei tale s-a intamplat …”!), in timp ce victima este constienta ca daca i se supune va fi in continuare acceptata sau va fi ocupata sa se autocompatimesca reusind in acest mod sa-si abata gandurile de la propriile temeri.

Care ar fi cele mai frecvente 7 jocuri de putere (dintr-o lista luuunga) ?

  1. A da sfaturi/ordine dar a nu accepta sa primesti sfaturi – genul de persoana care se considera superioara – este convinsa ca solutiile alese de ea sunt cele mai potrivite si care, atunci cand celalalt are o parere diferita, raspunde: “Ce stii tu !” sau “Ai vazut ce s-a intamplat cand m-am luat dupa mintea ta !”
  2. A cere si a astepta ca partenerul sa intuiasca nevoile tale –  nu toata lumea este inzestrata cu capacitati paranormale iar faptul ca partenerii se cunosc de ceva timp nu este suficient pentru a sti ce-si doreste celalalt. Expresia “ar trebui sa sti ce vreau” –  este, din punctul meu de vedere, o rautate atunci cand nici macar tu nu sti de ce anume ai nevoie pentru a fi fericit.
  3. A minimaliza succesele partenerului, a-l umili si a-i gasi “nod in papura” pentru a-i demonstra astfel ca singur/a ar fi o nulitate. Practic, ii furi celuilalt bucuria de a fi reusit sa-si realizeze un obiectiv (ex. o promovare; un 10 la un examen). Ce poate fi mai “minunat” decat o replica de genul “asta este motivul pentru care n-ai gatit /     n-ai…/n-ai…., astazi?”
  4. A incerca in permanenta sa-l schimbi pe partener convins fiind ca tu esti perfect. Am adresat de multe ori clientilor mei intrebarea “cine iti este mai la indemana pentru o schimbare – el/ea sau tu ? Cine este mai aproape de tine si detine controlul asupra gandurilor/comportamentelor tale, tu sau partenerul tau?”
  5. A profita de ocaziile in care partenerul este vulnerabil pentru a-l ataca/critica. Chiar nu ati spus niciodata: “ti-am spus eu ca …!”? V-ati intrebat ce simte un partener care recunoaste o slabiciune in momentul in care celalalt, in loc sa-i ofere sprijin, mai rasuceste inca odata cutitul in rana ?
  6. A recurge la comportamente intimidante, la amenintari si la pedepse. Este o obisnuinta ca atunci cand esti respins sau simti ca pierzi teren sa incerci sa-l “determini” pe partener sa-si reconsidere pozitia. “Arsenalul” utilizat – de la agresivitatea fizica la cea atitudinala – este, pe cat de bogat si de rafinat, pe atat de cunoscut,  incat nu cred ca are rost sa mai insist.   
  7. A lua decizii in locul celuilalt pentru ca nu ai incredere in capacitatea lui de a rezolva problemele.

Sunteti probabil curiosi sa aflati “de unde vin” jocurile de putere. Aici este mult de discutat. Exista o perioada – in primii ani de viata – in care acestea sunt absolute naturale si sunt determinate de instinctul de  supavietuire. Este perioada in care copilul incepe sa-si construiasca strategii cu ajutorul carora sa-i poata “aduce” si sa-i “tina” pe adulti in preajma lui. O face intr-un mod spontan sperand ca dorintele sa ii fie satisfacute si continua sa aplice acelasi model pana cand va fi coplesit/sufocat de grija adultilor, oprit sau ignorant.

A crede ca poti obtine intotdeauna tot ceea ce vrei este nerealist si poate inseamna ca gandesti in termeni de magie – din nou o reminiscenta din copilarie (perioada 3-6 ani dominata de zane, baghete fermecate) care te face sa crezi ca ai puteri supranaturale pentru a “o face fericita pe mama” atunci cand este trista sau a-i “lua mintile” atunci cand esti neastamparat. In prima ipostaza vei cauta “victimele” perfecte pe care sa le “salvezi” iar in cea de-a doua vei creste cu credinta ca esti un om rau care merita sa fie nefericit.

Divortul comunitar și cel psihologic

Divortul comunitar si cel psihologic

Unii se recasatoresc desi nu si-au rezolvat problemele emotionale, altii isi cauta un job care sa presupuna plecarea din localitate si integrarea in comunitati noi iar altii continua sa ramana blocati in...

Ramasasem datoare cu analizarea altor doua aspecte semnificative ale divortului si anume divortul comunitar si divortul psihologic.

Sa incepem cu explicarea conceptului de “divort comunitar”  –  cei care au trecut printr-un astfel de proces isi amintesc de faptul ca una din reactiile cu care s-au confruntat a fost cea de a se “rupe” de cunostintele comune si de a evita locurile pe care le frecventa impreuna cu fostul partener. Motivele care stau la baza acestui comportament evitant pot fi multiple  –  de la dezgustul provocat de riscul revederii “tradatorului”, suspiciuni legate de “ce ascund”  prietenii comuni, pana la furia determinata de gandul ca “au stiut si au preferat sa taca in loc sa ma avertizeze”. In acest caz izolarea este un act unilateral care nu face altceva decat sa exacerbeze suferinta provocata de pierderea partenerului. Un alt aspect semnificativ al acestui stadiu al divortului il constituie intreruperea legaturilor cu rudele fostului/ei partenere in contextul in care relatiile cu acestea au fost amiabile (mai des intalnita in cazurile in care sotii divorteaza dupa 10-20 de ani de convietuire). Nu putem exclude nici situatiile in care propria familie dezaproba divortul si te considera singurul/a vinovat/a pentru destramarea familiei si, cand cei de la care astepti o atitudine suportiva te bombardeaza cu reprosuri de genul “ce draga erai singura persoana din lume nefericita/inselata? ”,  este de inteles de ce iti doresti sa fugi cat mai departe de lume.  

Care ar fi cele mai frecvent intalnite modalitati de contracarare, pai sa vedem: unii se recasatoresc la scurt timp (desi nu si-au rezolvat problemele emotionale), altii isi cauta un job care sa presupuna plecarea din localitate si integrarea in comunitati noi iar altii continua sa ramana blocati in acesta etapa fara sa faca nimic pentru a o depasi. Aleg sa ramana “victimele” fostului partener si sa sufere pentru ca au nevoie in continuare de un “un tap ispasitor” prin intermediul caruia sa-si justifice eventualele esecuri (“a fost atat de marcat/a de divort incat nu a mai reusit sa-si revina. Ce persoana deosebita era si uite ce a facut divortul din el/ea.”).

In continuare va invit sa reflectati asupra celui mai dificil dintre stadiile divortului – cel psihologic. In aceasta etapa cea mai importanta problema este asumarea autonomiei, adica asumarea separarii psihice de fostul partener si crearea unei alte realitati din care celalalt lipseste. Este considerat a fi cel mai dificil divort deoarece presupune ca persoana sa-si asume propriile cognitii, emotii si alegeri, fara a mai putea motiva sau a se autojustifica pentru comportamentele si atitudinile ulterioare.

Exista persoane care, atunci cand s-au casatorit, au ales sa inceteze sa mai traiasca pentru ele si si-au dedicat intreaga fiinta partenerului. Au renuntat la studii pentru a se ocupa de casa si de copii sau pentru a asigura banii necesari realizarii planurilor celuilalt, au tremurat la fiecare examen si s-au bucurat la fiecare nota buna, cand celalalt a terminat facultatea s-au simtit impliniti, iar cand a fost promovat s-au simtit recompensati. Ce poate simti si gandi o astfel de persoana atunci cand constata ca partenerul – caruia i-a daruit totul – a “jefuit-o”  de insasi ratiunea ei de a trai. Ce este in mintea ei cand “afla” ca nu mai este compatibila cu noua pozitie sociala? Dificil de raspuns!  In general in astfel de situatii fie ne asumam o vina mai mult sau mai putin reala, fie devenim depresivi si nu mai intrezarim nimic dincolo de momentul despartirii, fie devine pregnanta revolta fata  celalalt partener daca acesta alege sa paraseasca orasul sau sa iasa cu altcineva.  

Probabil, cel mai dureros este momentul in care realizezi ca tu singur/a ai ales sa fi o simpla prelungire a personalitatii partenerului, ca el/ea nu ti-a cerut explicit sa faci asta si ca atare nu se simte obligat/a sa-ti fie recunoscator/are.  Daca la aceasta situatie mai adaugam si o eventuala reeditare a istoriei  conjugale a mamei sau tatalui (care au fost parasiti la randul lor de parteneri “nerecunoscatori”), tabloul emotional contine absolute toata paleta de culori eterne.

Fiecare dintre stadiile analizate in cele doua articole se intid pe perioade de timp variabile principalul element care determina cat de mult suferim dupa un divort il constituie capacitatea noastra de a  intelege motivul pentru care s-a casatorit, ce anume ne-a facut sa fim atrasi de un/o anumit/a barbat/femeie, cum au contribuit conflictele intrapsihice la dificultatile maritale si ce combinatie de factori au dus la divort.

Trebuie sa stiti ca dupa experimentarea pierderii si a senzatiei de haos, unii ajung la concluzia ca nu sunt pregatiti pentru separarea definitiva, ca decizia initiala a fost gresita si ca nu stiu cum sa indrepte lucrurile. Starea de ambivalenta este normala insa nu este recomandat sa fie perpetuata pentru a nu crea false asteptari celuilalt si mai ales copiilor rezultati din casatorie.

 

Psiholog Adriana Petrescu

Falimentul investitiilor sentimentale

Falimentul investitiilor sentimentale

La inceputul relatiei suntem curiosi sa aflam cat mai multe despre celalalt, la sfarsitul ei devine...

Eroina unui film difuzat recent pe unul din posturile TV afirma la un moment dat  ca sa-ti intemeiezi o familie este o arta iar sa o pastrezi este o corvoada.  Mi-a placut cum suna desi  nu sunt de acord suta la suta cu ceea ce spunea .  Dar, poate ca are dreptate …  in joc sunt foarte multe variabile. Pentru ca in ultima vreme se discuta intens despre criza economica, va propun o abordare a problematicii divortului in aceeasi  nota – doar ne-am obisnuit cu terminologia….

Deci, ca sa poti divorta trebuie sa fi casatorit. Din perspectiva “economica” decizia de a te casatori  presupune acceptul neconditionat a doua persoane adulte de a pune la un loc intregul “capital” de sentimente in scopul de a obtine ca “profit” fericirea conjugala. Ce se intampla cu acest “capital” si de ce intram in “faliment” este greu de spus in contextul in care fiecare familie are propria identitate.

In literatura de specialitate divortul este definit ca un proces psihosocial complex care implica sase dimensiuni: emotionala, legala, economica, parentala,  comunitara si psihologica.  Imi propun sa abordez cateva dintre aceste dimensiuni,  desi toate au impact asupra noastra.

Din punct de vedere emotional, divortul are loc cu mult timp inainte de despartirea propriu-zisa a partenerilor.  Este acel moment in care constatam ca “visteria sentimentelor” este goala, ca omul pe care il iubeam cu pasiune a disparut si locul i-a fost luat de un strain. Cum se ajunge aici? Cine ne saboteaza relatia?  O parte dintre d-voastra ar putea sa acuze lipsa de comunicare intre parteneri.  Da, aveti dreptate, dar si cand ne certam comunicam, nu-i asa?  V-ati gandit vreodata ca incapacitatea de a asculta poate fi o alta cauza?

Sa va explic: stiu ca marea majoritate auzim foarte bine ceea ce spun cei de langa noi, dar cati dintre noi ascultam fara sa interpretam ?  La inceputul relatiei suntem curiosi sa aflam cat mai multe despre celalalt, la sfarsitul ei devine aproape imposibil sa-ti asculti partenerul  fara sa interpretezi  fiecare cuvant si sa-i atribui conotatii amenintatoare.  De fel, teama de a fi ranit inhiba comunicarea, altereaza capacitate de a asculta (aud doar ce vreau/sunt setat sa receptez doar anumite expresii sau cuvinte) si te face sa imbraci armura reactivitatii –“ OK daca vrei sa divortezi, n-ai decat!”.  

Dimensiunea parentala este, de departe,  cea mai complexa pentru ca divortul parintilor isi pune amprenta  asupra dezvoltarii  copiilor. In functie de varsta pe care o au la momentul separarii parintilor, copiii percep diferit situatia. Gama de sentimente traite de acestia este diferita  – de la culpabilizare (cred ca ei sunt cauza divortului) – pana la bucurie (divortul remediu intalnit in situatia in care unul dintre parinti este, de exempu,  dependent de alcool sau excesiv de violent). 

In majoritatea situatiilor copiii vor fi tentati sa obtina “beneficii” de pe urma divortului – de cate ori parintele in custodia caruia a fost incredintat nu-i va satisface nevoile, copilul va apela la celalalt pentru a obtine ceea ce isi doreste,  practic, va migra intre cei doi in functie de interese.   

Trist este faptul ca in loc sa coopereze, intre cei  doi fosti soti se instaleaza o stare de ostilitate competitiva  determinata de dorinta de a demonstra copilului ca este un parinte mult mai bun decat celalalt si a “argumenta” cumva decizia de a divorta: “Ai vazut? Asa imi facea si mie. Cat sa rezisti?” Copiii proventiti din familii divortate se vor simti inferiori si vulnerabili, vor avea permanent senzatia ca le lipseste ceva si pot “purta” cu ei teama ca vor fi abandonati  (anxietatea de separare) care se poate transforma ulterior intr-o gelozie patologica.  

Ideal ar fi ca parintii sa evalueze obiectiv situatia, sa lase la o parte “munitia de razboi” si sa “incheie un acord de pace” care sa favorizeze o dezvoltare  psihica armonioasa pentru proprii copii. Si, ca o curiozitate, pana acum am intalnit doar fosti soti preocupati sa arunce cu noroi unul in celalalt sau, in cel mai fericit caz, doar unul dispus sa coopereze cu “zidul Berlinului”.

Nu am intalnit clienti care solicite o optimizare a relatiilor interpersonale dupa desfacerea casatoriei desi un astfel de demers nu presupune un efort deosebit.  Cum problematica este destul de ampla, cu siguranta o sa revenim asupra acestor aspecte ….


Psiholog consilier pe probleme de cuplu si familie
Adriana Petrescu