Divortul comunitar si cel psihologic

Unii se recasatoresc desi nu si-au rezolvat problemele emotionale, altii isi cauta un job care sa presupuna plecarea din localitate si integrarea in comunitati noi iar altii continua sa ramana blocati in...

Ramasasem datoare cu analizarea altor doua aspecte semnificative ale divortului si anume divortul comunitar si divortul psihologic.

Sa incepem cu explicarea conceptului de “divort comunitar”  –  cei care au trecut printr-un astfel de proces isi amintesc de faptul ca una din reactiile cu care s-au confruntat a fost cea de a se “rupe” de cunostintele comune si de a evita locurile pe care le frecventa impreuna cu fostul partener. Motivele care stau la baza acestui comportament evitant pot fi multiple  –  de la dezgustul provocat de riscul revederii “tradatorului”, suspiciuni legate de “ce ascund”  prietenii comuni, pana la furia determinata de gandul ca “au stiut si au preferat sa taca in loc sa ma avertizeze”. In acest caz izolarea este un act unilateral care nu face altceva decat sa exacerbeze suferinta provocata de pierderea partenerului. Un alt aspect semnificativ al acestui stadiu al divortului il constituie intreruperea legaturilor cu rudele fostului/ei partenere in contextul in care relatiile cu acestea au fost amiabile (mai des intalnita in cazurile in care sotii divorteaza dupa 10-20 de ani de convietuire). Nu putem exclude nici situatiile in care propria familie dezaproba divortul si te considera singurul/a vinovat/a pentru destramarea familiei si, cand cei de la care astepti o atitudine suportiva te bombardeaza cu reprosuri de genul “ce draga erai singura persoana din lume nefericita/inselata? ”,  este de inteles de ce iti doresti sa fugi cat mai departe de lume.  

Care ar fi cele mai frecvent intalnite modalitati de contracarare, pai sa vedem: unii se recasatoresc la scurt timp (desi nu si-au rezolvat problemele emotionale), altii isi cauta un job care sa presupuna plecarea din localitate si integrarea in comunitati noi iar altii continua sa ramana blocati in acesta etapa fara sa faca nimic pentru a o depasi. Aleg sa ramana “victimele” fostului partener si sa sufere pentru ca au nevoie in continuare de un “un tap ispasitor” prin intermediul caruia sa-si justifice eventualele esecuri (“a fost atat de marcat/a de divort incat nu a mai reusit sa-si revina. Ce persoana deosebita era si uite ce a facut divortul din el/ea.”).

In continuare va invit sa reflectati asupra celui mai dificil dintre stadiile divortului – cel psihologic. In aceasta etapa cea mai importanta problema este asumarea autonomiei, adica asumarea separarii psihice de fostul partener si crearea unei alte realitati din care celalalt lipseste. Este considerat a fi cel mai dificil divort deoarece presupune ca persoana sa-si asume propriile cognitii, emotii si alegeri, fara a mai putea motiva sau a se autojustifica pentru comportamentele si atitudinile ulterioare.

Exista persoane care, atunci cand s-au casatorit, au ales sa inceteze sa mai traiasca pentru ele si si-au dedicat intreaga fiinta partenerului. Au renuntat la studii pentru a se ocupa de casa si de copii sau pentru a asigura banii necesari realizarii planurilor celuilalt, au tremurat la fiecare examen si s-au bucurat la fiecare nota buna, cand celalalt a terminat facultatea s-au simtit impliniti, iar cand a fost promovat s-au simtit recompensati. Ce poate simti si gandi o astfel de persoana atunci cand constata ca partenerul – caruia i-a daruit totul – a “jefuit-o”  de insasi ratiunea ei de a trai. Ce este in mintea ei cand “afla” ca nu mai este compatibila cu noua pozitie sociala? Dificil de raspuns!  In general in astfel de situatii fie ne asumam o vina mai mult sau mai putin reala, fie devenim depresivi si nu mai intrezarim nimic dincolo de momentul despartirii, fie devine pregnanta revolta fata  celalalt partener daca acesta alege sa paraseasca orasul sau sa iasa cu altcineva.  

Probabil, cel mai dureros este momentul in care realizezi ca tu singur/a ai ales sa fi o simpla prelungire a personalitatii partenerului, ca el/ea nu ti-a cerut explicit sa faci asta si ca atare nu se simte obligat/a sa-ti fie recunoscator/are.  Daca la aceasta situatie mai adaugam si o eventuala reeditare a istoriei  conjugale a mamei sau tatalui (care au fost parasiti la randul lor de parteneri “nerecunoscatori”), tabloul emotional contine absolute toata paleta de culori eterne.

Fiecare dintre stadiile analizate in cele doua articole se intid pe perioade de timp variabile principalul element care determina cat de mult suferim dupa un divort il constituie capacitatea noastra de a  intelege motivul pentru care s-a casatorit, ce anume ne-a facut sa fim atrasi de un/o anumit/a barbat/femeie, cum au contribuit conflictele intrapsihice la dificultatile maritale si ce combinatie de factori au dus la divort.

Trebuie sa stiti ca dupa experimentarea pierderii si a senzatiei de haos, unii ajung la concluzia ca nu sunt pregatiti pentru separarea definitiva, ca decizia initiala a fost gresita si ca nu stiu cum sa indrepte lucrurile. Starea de ambivalenta este normala insa nu este recomandat sa fie perpetuata pentru a nu crea false asteptari celuilalt si mai ales copiilor rezultati din casatorie.

 

Psiholog Adriana Petrescu